Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală reprezentând o modalitate de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei.
Tipul clasificării depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre elementele şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.
De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a crescut, determinând amplificarea încercărilor de elaborare a unor sisteme de clasificare, pentru facilitatea abordării în plan teoretic, dar mai ales în scopuri practice a mulţimii produselor în continuă diversificare. Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple, reprezentând caracteristici exterioare (formale), de exemplu după mărime (mici şi mari), masă (uşoare şi grele) etc.
O dată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii, mai târziu s-au luat în considerare elemente de diferenţiere cantitativă a produselor, favorizată de introducerea unităţilor de măsură. Extinderea relaţiilor comerciale a determinat creşterea importanţei clasificării produselor după originea geografică, o dată cu dezvoltarea cunoştinţelor în domeniul chimiei s-au luat în considerare punctele de vedere ale acestei ştiinţe, iar progresele înregistrate în tehnologie au determinat prioritatea elementelor de ordin tehnic.
În introducerea primului Tratat de merceologie, elaborat în perioada 1793-1800, profesorul Johann Beckmann, de la Universitatea din Gőttingen, sublinia rolul important al sistematicii mărfurilor, nu numai pentru activitatea practică, dar şi pentru studiul teoretic al mărfurilor. În concepţia lui Beckmann, sistematica reprezintă punctul de plecare pentru cercetarea ştiinţifică a mărfurilor şi, în acelaşi timp, un mijloc deosebit de important de diferenţiere a produselor şi serviciilor care se comercializează. El a cercetat posibilitatea de a ordona unele produse de origine vegetală, bazându-se pe clasificarea lui Carl Linné din ştiinţele naturii.
În realizarea unui sistem de clasificare unic, Beckmann, asemenea lui Carl Linné, a plecat de la premisa „ tot sunt genera et species quot ab initio creatae sunt”. Beckmann voia, de aceea, să elaboreze o asemenea clasificare a mărfurilor „prin care să se poată individualiza marfa cu uşurinţă, în toate timpurile” /Beckmann, J., 1793/.
B. Bűse, în Îndrumarul său de merceologie, elaborat în perioada 1789-1801, clasifica mărfurile după originea lor, luând ca model tot sistemul Linné de ordonare a regnului vegetal şi animal. Demn de remarcat este faptul că Bűse utilizează, alături de origine, un alt criteriu important de clasificare, şi anume destinaţia produselor, în funcţia de care împarte bunurile de consum în alimente, produse de îmbrăcăminte şi produse pentru locuinţă /Kutzelnigg, A., 1982/.
A. Almedinger, în 1901, clasifică mărfurile în 10 grupe:
1) combustibili
2) materiale de construcţie
3) produse pentru iluminat şi lubrifianţi
4) produse textile
5) produse din sticlă şi ceramice
6) produse din piele şi blănuri
7) produse metalice
8) produse chimice
9) produse de papetărie
10) produse alimentare.
Ordonarea mărfurilor s-a realizat, pentru prima dată, în funcţie de următoarele trei criterii de clasificare: destinaţia, procesul tehnologic şi natura materiilor prime.
Trecerea la studiul predominant tehnologic al mărfurilor, la începutul secolului al XX-lea, nu a favorizat preocupări mai intense, în plan teoretic, cu privire la clasificarea mărfurilor. Rămânerea în urmă a sistematicii mărfurilor, faţă de progresele tehnice rapide, s-a accentuat, mai ales în condiţiile diversificării deosebite a produselor, ritmului înalt de înnoire a acestora.
Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării produselor se numără V. Pöschl, considerat deschizător de drum în clasificarea mărfurilor industriale.
În studiul său Pöschl a alcătuit o „sistematică teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea lor”, grupându-le pe trei sectoare:
I. mărfuri pentru satisfacerea nevoilor de bază (alimente, produse pentru protejarea corpului şi produse pentru locuinţă)
II. mărfuri ale progresului (de ex.: produse pentru păstrare, transmitere, transport, produse pentru înfrumuseţare, etc.)
III. mijloace pentru obţinerea produselor din sectoarele I şi II (materii prime, utilaje, etc.)
Sectoarele se subdivid în grupe, ordine şi subordine /Pöschl, V., 1947/.
Clasificarea lui Pöschl reprezintă prima încercare de cuprindere a tuturor mărfurilor într-un sistem ştiinţific fundamentat, bazat pe criterii teleologice. Scopul iniţial de a sistematiza mulţimea mărfurilor, exclusiv după destinaţie, nu a fost, însă, atins. Clasificarea se bazează şi pe alte criterii (natura materiei prime, ramura economică, caracteristicile fizico-chimice ale produselor etc.), utilizate pentru alcătuirea categoriilor corespunzătoare treptelor terminale. Principalele neajunsuri ale sistemului constau în definirea deficitară a sectoarelor de mărfuri, respectiv a unor grupe şi ordine şi în utilizarea unui sistem de codificare fără utilitate practică.
O lucrare de referinţă o reprezintă cea a lui I. Dahlberg, care încearcă să integreze, pentru prima dată, clasificarea mărfurilor într-o ordine universală a cunoştinţelor /Dahlberg, I., 1978/.
O contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor aduce G. Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele naturii, Grundke delimitează şi defineşte nouă niveluri de ordonare (agregare)ale produselor: diviziune, grupă (subdiviziune), clasă, ordin, gen, specie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de „specie” desemnând produsele care au toate proprietăţile importante identice, reprezintă, în opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii produselor (Grundke, G., 1988).
Delimitarea categoriilor corespunzătoare acestor niveluri de ordonare ale produselor se face, în principal, pe baza unor criterii materiale şi tehnologice (natura materiei prime, gradul de prelucrare, procesul tehnologic, proprietăţi specifice ale produselor, etc.)
Orientarea spre modelele de clasificare din ştiinţele naturii este criticată în prezent, fiind considerată necorespunzătoare stadiului actual al producţiei de mărfuri, marcată puternic de ritmul rapid de apariţie a unor noi materii prime, de introducere a tehnologiilor perfecţionate, care au făcut posibilă diversificarea fără precedent a produselor, creşterea nivelului tehnic al acestora.
În aceste condiţii considerăm că una din direcţiile importante de creştere a eficienţei sistemelor de clasificare, în structura sortimentului de mărfuri, o reprezintă reconsiderarea criteriilor utilizate pentru delimitarea categoriilor clasificării.
Spre deosebire de ştiinţele naturii, unde există sisteme de clasificare ierarhică, bine alcătuite, după criteriul structurii produselor, structură riguros definită, în cazul mărfurilor trebuie luate în considerare caracteristicile funcţionale, de relaţie şi, de asemenea, dimensiunea lor socio-umană, ceea ce face deosebit de dificilă elaborarea unei clasificări ştiinţific fundamentate.
Unele din aceste caracteristici nu au putut fi, încă, cuantificate şi, implicit, nu pot fi evidenţiate în cadrul unui sistem de clasificare a mărfurilor. Pe de altă parte, din multitudinea criteriilor de clasificare posibile, trebuie selecţionate cele mai importante, urmărindu-se asigurarea unei structuri relativ stabile, pe un număr optim de niveluri de detaliere, cu delimitarea riguroasă a categoriilor constituite şi, în acelaşi timp, elasticitate în privinţa capacităţii de cuprindere a noilor produse, respectiv a posibilităţii de adaptare la cerinţele specifice ale utilizatorilor.
Pentru realizarea acestor cerinţe, considerăm necesară abordarea criteriilor de clasificare într-o viziune sistemică, astfel încât să devină posibilă corelarea lor optimă.
În acest sens, împărtăşim opinia exprimată în literatura de specialitate privind necesitatea luării în considerare a următoarelor principii de bază în stabilirea criteriilor de clasificare a mărfurilor /Grundke, G., 1997/.
• numărul posibilităţilor de utilizare ale unui produs este cu atât mai mare, cu cât produsul respectiv este mai puţin prelucrat;
• cu creşterea gradului de prelucrare, produsul de îndepărtează tot mai mult de stadiul de materie primă şi de originea sa;
• cu cât domeniul de utilizare al unui produs este mai specializat, cu atât este mai mic numărul posibilităţilor proprii de clasificare.
Potrivit primului principiu, cu creşterea gradului de prelucrare, domeniul de utilizare al produselor va fi tot mai specializat. În cazul produselor textile, de exemplu, fibrele şi firele au cele mai multe posibilităţi de utilizare, comparativ cu confecţiile.
Corespunzător celorlalte două principii, cu creşterea gradului de prelucrare scade importanţa clasificării mărfurilor după criterii genetice şi creşte importanţa criteriilor de clasificare tehnologice şi teleologice. În cazul confecţiilor textile, de exemplu, care sunt cele mai îndepărtate de studiul de materie primă, comparativ cu celelalte categorii de produse textile, devine prioritară utilizarea criteriilor teleologice.
Pornind de la principiile menţionate, considerăm că se impune evidenţierea ansamblului caracteristicilor de structură, funcţionale şi de relaţie ale produselor, reprezentând criterii potenţiale de clasificare, intercorelate în cadrul sistemului general de relaţii dintre om, produs şi mediu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu