Organizaţia Internaţională de Standardizare

În cadrul unei reuniuni, desfăşurate în anul 1946 la Londra, delegaţi din 25 de ţări au hotărât să creeze o nouă organizaţie internaţională, „al cărei obiect să fie facilitarea coordonării internaţionale şi unificării standardelor industriale”. Această organizaţie a început să funcţioneze oficial la data de 23 februarie 1947.

S-a hotărât ca denumirea organizaţiei să fie Organizaţia Internaţională de Standardizare, iar pentru forma prescurtată s-a adoptat termenul ISO, derivat din cuvântul grecesc „isos”, însemnând „egal”. Această soluţie a permis ca denumirea prescurtată să se păstreze în toate cele trei limbi oficiale ale organizaţiei (engleză, franceză, rusă).

Primul standard ISO, cu titlul „Temperatura de referinţă standard pentru măsurarea industrială a lungimii”, a fost publicată în anul 1951.

În momentul constituirii sale, ISO avea 25 de membri. În prezent, cuprinde organismele naţionale de standardizare din 124 de ţări, reprezentând circa 90% din totalul comerţului mondial.

ISO are legături cu circa 440 de organizaţii internaţionale, incluzând instituţiile specializate ale ONU. Astfel, are statutul de organism consultant pe lângă Consiliul economic şi social al ONU (ECOSOC) şi un statut echivalent pe lângă aproape toate celelalte instituţii specializate ale ONU.

Colaborează, de asemenea, cu organisme regionale de standardizare. În general, este acceptat principiul ca standardele ISO să servească drept bază pentru toate standardele elaborate în scopul satisfacerii cerinţelor specifice ale unor anumite regiuni geografice.

a)Obiectivele ISO

Obiectivele ISO potrivit statutului său, este de a favoriza dezvoltarea standardizării pe plan mondial, în scopul facilităţii schimburilor de produse şi servicii între ţări şi pentru dezvoltarea cooperării în domeniul activităţilor intelectuale, ştiinţifice, tehnice şi economice.

Iniţial, ISO a urmărit raţionalizarea unui număr mare de standarde contradictorii în domeniile industrial şi comercial, elaborate de-a lungul anilor în diferite ţări. În prezent, activitatea sa este mult mai complexă, concretizându-se în:

• organizarea coordonării şi unificarea standardelor naţionale;
• elaborarea de standarde internaţionale, conţinând prescripţii comune, susceptibile de a fi utilizate la nivel naţional şi internaţional;organizarea
• schimbului de informaţii între ţări, privind activitatea de standardizare;
• cooperarea cu alte organizaţii internaţionale în domeniul elaborării standardelor.

Până în prezent, ISO a elaborat 11000 de standarde internaţionale.

b) Desfăşurarea lucrărilor ISO

ISO este administrat de un Consiliu, care decide structura tehnică a acesteia şi acceptă, în vederea publicării, standardele internaţionale elaborate de comitetele tehnice.

Lucrările ISO se desfăşoară prin 2000 de comitete tehnice (Technical Committees –TC). Decizia de înfiinţare a unui comitet este luată de Consiliul ISO, iar domeniul sau de activitate este aprobat de Biroul tehnic al ISO, în numele Consiliului. Comitetele tehnice pot înfiinţa, la rândul lor, subcomitete (Subcommittees -SC) şi grupe de lucru (Working Groups –WG), pentru rezolvarea unor probleme specifice.

Aceste comitete acoperă, în prezent, majoritatea domeniilor industriei, precum şi sectoare ale ştiinţei, agriculturii, sănătăţii, ca de exemplu: TC22–automobile, TC20-aeronautică, TC67-industria petrolului şi gazelor naturale, TC38-produse textile, TC34- produse agricole, TC47-chimie, TC122 –ambalaje, TC176-managementul şi asigurarea calităţii, TC207 – managementul de mediu, etc.

În activitatea ISO sunt implicaţi şi circa 3000 de experţi voluntari.

Pentru facilitarea desfăşurării activităţii de standardizare şi pentru o mai bună reflectare, în această activitate, a cerinţelor unor domenii specifice, în cadrul ISO au fost înfiinţate o serie de comitete consultative:

• Comitetul pentru evaluarea conformităţii (Committee on Conformity Assessment – CASCO);
• Comitetul pentru politica consumatorului (Committee on Consumer Policy – COPOLCO);
• Comitetul pentru dezvoltare (Development Committee – DEVCO);
• Comitetul pentru informare (Committe on Information –INFCO);
• Comitetul pentru materiale de referinţă (Committee on Reference Materials – REMCO);
• Comitetul pentru pricipiile standardizării (Committee on Standardization Principles – STACO);

Participarea la lucrările acestor comitete este deschisă tuturor comitetelor tehnice interesate, în calitate de membrii participanţi sau de observatori.

Comitetul pentru evaluarea conformităţii (CASCO) a fost înfiinţat în anul 1970, în următoarele scopuri principale:

• studierea mijloacelor de evaluare a conformităţii produselor, proceselor, serviciilor şi sistemelor calităţii, cu standardele sau cu alte documente de referinţă;

• elaborarea de ghiduri internaţionale referitoare la încercări, inspecţii şi la certificarea produselor, proceselor şi serviciilor, ca şi pentru evaluarea sistemelor calităţii, laboratoarelor de încercări, organismelor de inspecţie şi de certificare;

Comitetul pentru politica consumatorului (COPOLCO) a fost înfiinţat în anul 1978, obiectivele sale fiind următoarele:

• studierea mijloacelor prin care consumatorii să fie ajutaţi să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare naţională şi internaţională;

• promovarea, din perspectiva standardizării, a informării, formării şi protecţiei consumatorilor;

• facilitarea schimbului de experienţă privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare naţională şi internaţională;

• asigurarea unei legături permanente cu comitetele ISO ale căror lucrări se referă la subiecte care prezintă interes pentru consumatori.

c) Elaborarea unui standard ISO

Un standard internaţional este rezultatul acordului intervenit între comitetele membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune parcurgerea următoarelor etape mai importante (fig.1).

• formularea propunerii şi aprobarea ei de către comitetul tehnic corespunzător, înscriindu-se în programul de lucru al acestuia;

• elaborarea unui proiect al comitetului (Committe Draft –CD), document distribuit pentru analiză membrilor comitetului;

• dacă membrii comitetului sunt de acord cu proiectul, acesta este remis secretariatului central, pentru a fi înregistrat ca proiect de standard internaţional (Draft International Standard –DIS);

• aprobarea standardului prin vot (un standard este aprobat dacă 75% dintre comitetele membre ale Consiliului au votat în acest sens);

• redactarea finală a standardului (luând în considerare observaţiile formulate de comitetele membre);

• aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO;

• publicarea standardului în catalogul ISO.

Un standard internaţional poate fi utilizat ca atare, sau poate fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în colecţiile naţionale de standarde este voluntară.