Conţinutul, domeniile şi nivelul de aplicare a standardelor. Tipuri de standarde

Standardizarea priveşte, practic, toate activităţile activităţii umane: industria, construcţiile, agricultura, comerţul, transporturile etc. fiecare din aceste domenii oferă un număr mare de „subiecte”, cărora li se poate aplica un standard (axa Ox, fig. 1.).

Standardele oferă prin conţinutul lor, putându-se referi la: definiţia unor termeni sau o clasificare în sistem de codificare/simbolizare; o specificaţie privind calitatea unui material, aparat, instrument; metode de analiză pentru determinarea caracteristicilor unui produs etc.

Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare din domeniile menţionate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde (axa Oz, fig.1).

A treia dimensiune defineşte nivelul operaţional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare (axa Oy, fig.1.).

1) După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:

• standarde de firmă, adoptate de societăţi comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;
• standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizaţii profesionale, legal constituite;
• standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei ţări şi care sunt puse la dispoziţia publicului;
• standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului:
• standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare sau cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;
• standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională cu activitate de standardizare şi care sunt puse la dispoziţia publicului;

2) După conţinutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:

• standarde de bază, care au o aplicare generală sau care conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu; un asemenea standard poate fi utilizat ca standard cu aplicare directă sau ca bază pentru alte standarde;
• standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definiţiile lor, şi uneori, cu note explicative;
• standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoţite uneori şi de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările;
• standarde de produse, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora:
  a) un standard de produs poate să conţină, pe lângă cerinţele referitoare la aptitudinea în utilizare, elemente privind terminologia, eşantionarea, încercările, ambalarea, etichetarea şi uneori, cerinţe privind tehnologia;
  b) un standard de produs poate fi complet sau parţial, după cum cuprinde roate cerinţele referitoare la acel produs sau numai o parte a acestora (în mod corespunzător putem avea standarde de dimensiuni, standarde de parametri principali);
  c) standarde de procese, care specifică cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora;
  d) standarde pentru servicii, care specifică cerinţele referitoare la compatibilitatea produselor sau a sistemelor în punctele lor de legătură;
  e) standarde de date care trebuie furnizate (de către producător sau beneficiar), conţinând o listă de caracteristici ale căror valori vor fi indicate pentru descrierea unui produs, proces sau serviciu.

Pentru domeniul agro-alimentar se propune o tipologie diferită a standardelor, mai bine adaptată problemelor specifice ale acestor produse:

• standarde de specificaţii pentru produse, care precizează structura produselor, terminologia, caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice, microbiologice, şi, dacă este cazul, unele reguli de fabricaţie;
• standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice privind depozitarea,transportul, condiţiile de conservare, standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul proceselor sau ingredientelor;
• standarde de metode de analiză şi încercări: standarde de analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice, microbiologie, etc.;
• standarde de linii directoare, conţinând recomandări privind metodele care urmează a fi utilizate în scopul optimizării calităţii produselor (caracteristicilor igienico-sanitare, organoleptice etc.) sau a calităţii serviciului. Din această categorie fac parte standardele care descriu tehnici de fabricaţie şi de conservare a produselor, standardele „de bune practici de securitate alimentară” etc.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:

• standarde naţionale – se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică „standardul român”;
• standarde profesionale – se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;
• standarde de firmă - se aplică de regii autonome, societăţi comerciale şi alte persoane juridice, care le-au elaborat;

a) Aplicarea standardelor naţionale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaţionale şi europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.

Potrivit O.G. nr. 39/1998, aplicarea unui standard naţional poate deveni obligatorie, în parţial sau în totalitate, pe întreg teritoriu al ţării, într-o anumită zonă sau pe plan local, numai printr-o reglementare tehnică, adoptată de către o autoritate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, a mediului înconjurător şi de apărare a intereselor consumatorilor fac necesară o asemenea măsură.

Reglementarea tehnică este o reglementare care prevede cerinţe tehnice, fie în mod direct, fie prin referire la un standard sau la o specificaţie tehnică sau la cod de bună practică sau care preia integral conţinutul acestora.

Specificaţia tehnică este un document care recomandă reguli sau proceduri în ceea ce priveşte proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor, structurilor sau produselor.

În prezent sunt în vigoare 16025 de standarde române SR, dintre care:

• 2582 sunt identice cu standardele internaţionale ISO (SR ISO);
• 399 sunt identice cu standardele internaţionale CEI (SR CEI);
• 1484 sunt identice cu standardele europene EN, ENV, HD, ETS, (SR EN, SR ENV, SR HD, SR ETS);
• 3289 sunt echivalente tehnic cu standardele internaţionale ISO şi CEI.

Elaborarea standardelor naţionale şi participarea la standardizarea internaţională şi europeană se realizează prin comitetele tehnice de standardizare. În prezent sunt organizate 334 de asemenea comitete, care cuprind, în medie, 10-15 reprezentanţi ai părţilor interesate: producători, comercianţi, institute de cercetare-proiectare, de învăţământ, asociaţii sau organizaţii profesionale, departamente guvernamentale. Asigurarea relaţiei cu consumatorii se realizează prin comitetul român RO-COPOLCO.

Organizarea şi activitatea comitetelor tehnice de standardizare, structura, conţinutul şi regulile de redactare ale standardelor sunt stabilite prin seria de standarde SR 10000, elaborate de comitetul tehnic CTO „Principiile şi metodologia standardizării”:

• SR 10000-1: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Termeni generali şi definiţiile lor privind standardizarea şi activităţile conexe (corespunde cu Ghidul ISO/CEI 2: 1991 şi cu standardul european EN 45020:1993);
• SR 10000-3: 1995 „Principiile şi metodologia standardizării”. Structura şi modul de lucru al comitetelor tehnice (corespunde cu Directiva ISO/CEI Partea 1:1992 şi cu standardul german DIN 820 Partea 4: 1986):
• SR 10000-4: 1995 „Principiile şi metodologia standardizării”. Forma de prezentare a standardelor române;
• SR 10000-6: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Reguli de redactare a standardelor;
• SR 10000-7: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Reguli pentru executarea şi prezentarea materialelor grafice din standarde;
• SR 10000-8: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Adoptarea standardelor internaţionale în standardele române (corespunde cu Ghidul ISO/CEI 3: 1981 şi cu Ghidul ISO/CEI 21/1981 – supliment 1);
• SR 10000-9: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”. Publicarea standardelor europene (EN) ca standarde române (corespunde cu Regulamentul intern CEN/CENELEC Partea 3:1991);
• SR 10000-10: 1994 „Principiile şi metodologia standardizării”.

Publicarea standardelor europene pentru telecomunicaţii (ETS) ca standarde române (corespunde cu Regulile de procedură ale ETSI).

Proiectele de standarde naţionale SR se supun consultării publice, prin anunţarea titlului acestora în publicaţiile oficiale ale IRS. După analiza observaţilor primite, comitetele tehnice elaborează standardele naţionale în forma lor finală, care sunt aprobate şi publicate de ASRO în Catalogul standardelor române. Alte publicaţii ale ASRO sunt revista Standardizarea şi Buletinul standardizării.

b) Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de organizaţii de acelaşi profil, implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, întreprinderi turistice, producătorii de oţel, de bumbac).

Aceste standarde pot fi elaborate numai de către organizaţii profesionale, legal constituite. O asemenea organizaţie profesională se poate înfiinţa chiar şi numai în scopul elaborării de standarde profesionale şi nu trebuie să cuprindă neapărat totalitatea întreprinderilor de un anumit profil.

Standardele profesionale sunt aprobate de către organismele stabilite de organizaţiile interesate, care hotărăsc şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.

c) Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele organizaţiei implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză (de exemplu, compartimentele de marketing, proiectare-dezvoltare, calitate, producţie etc.). Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi: proiectarea produselor, gestionarea materialelor, instalaţii şi echipamente de lucru, ambalarea produselor. În cazul produselor finite, standardele de firmă conţin cerinţe privind materialele, semifabricatele şi componentele utilizate pentru obţinerea lor.

Standardele de firmă se aprobă de către conducerea întreprinderii, care stabileşte şi caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naţionale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate.