Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în întreprinderi

Clasificările nesistematice şi combinate au căpătat o largă utilizare la nivel microeconomic, în diferite ţări, urmărindu-se, în principal, rezolvarea eficientă a codificării mărfurilor, potrivit cerinţelor sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN).

Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.

Elemente de definire a codificării cu bare

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.

Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate.

Această tehnologie a debutat în anul 1952, prin inventarea de către americanul Joe Woodland a codului cu bare, invenţie care a fost brevetată în acelaşi an. Prima aplicaţie mai importantă a fost înregistrată abia în anul 1960, pentru identificarea automată a vagoanelor de cale ferată /Marcu, I., 1998/.

Ulterior, interesul pentru utilizarea codului cu bare a crescut semnificativ, mai ales în domeniul agroalimentar şi în comerţul cu amănuntul pentru o serie de bunuri de larg consum. În anii ’90, dezvoltarea acestei tehnologii a fost deosebit de spectaculoasă, astfel încât, în prezent, a ajuns să cuprindă aproape toate domeniile activităţii economice.

Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate de astăzi de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale cu privire la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este, de fapt, un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin codul de bare.

Cu toate progresele înregistrate în ceea ce priveşte sistemul de codificare cu bare, elementele sale de bază au rămas aceleaşi. Aceste elemente sunt: simbolizarea (tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititorul optic şi decodificatorul.

a) Tipuri de coduri

În funcţie de metodele utilizate pentru obţinerea unui cod de bare, deosebim mai multe tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au, de asemenea, denumirea standardizată de specificaţii de simbolizare. În practica economică sunt utilizate relativ puţine simbolizări, deşi numărul lor ajuns la circa 225.

Standardul european EN 796 Coduri de bare, elaborat de Comitetul European de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de simbolizare. Până în prezent, au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. /Marcu, I., 1998/. Toate acestea au fost prelucrate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT 300 Coduri cu bare.

Ţinând seama de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri de bare:

• coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe orizontală;

• coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare. În practica economică ele sunt, deocamdată, puţin răspândite. Se apreciază că, în perspectivă apropiată, ca creşte interesul pentru codurile bidimensionale, mai ales pentru varianta matricială, apreciată ca fiind cea mai performantă. De fapt, în SUA se utilizează deja un cod bidimensional matricial, denumit Maxi Code.

Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:

• coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de ex. codurile EAN şi UPC)

• coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de ex. codul 128 şi codul 39)

• coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de ex. codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente)

• coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de elemente (de ex. codul 128 şi codul 39)

Indiferent de varietatea lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală, caracterizată prin următoarele elemente:

- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire şi, uneori, înălţimea codului;

- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri având o lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor demne grafice aflate în vecinătatea codului;

• elementele de start şi de stop, sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire–decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului precum şi sensul de citire;

• codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea automată;

• caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate reconstitui codul deteriorat.

b) Metoda de imprimare a codului cu bare

Metoda de imprimare este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:

• pe ambalajul produsului;

• pe etichete, care se aplică pe ambalaj;
• prin etichetare la locul ambalării produsului.

c)Metode de citire a codului cu bare

Citirea codului cu bare se realizează cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:

• creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului
• cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.